Patrimoniul industrial – spații în așteptare și oportunități
martie 14, 2022
Orașele contemporane trec printr-o serie de procese în perioada post-industrială, cu precădere cele ale căror infrastructuri tehnice și productive au devenit între timp irelevante din punct de vedere economic sau de protecție a mediului. Printre acestea, trec prin cele mai profunde proceduri de restructurare activele platformelor industriale, pentru care tendințele actuale propun înlocuirea cu zone rezidențiale mixte, spații comerciale în suprafețe mari (retail de tip bog box) sau ansambluri de clădiri cu rol administrativ (servicii, birouri). În acest context, teoriile orașului productiv rezultate din Bienalele de la Rotterdam (2014-prezent), cât și documentele Comisiei Europene pentru fundamentarea Noului Bauhaus European introduc necesitatea ca aceste noi funcțiuni să țină cont de clădirile cu valoare patrimonială, istorică, arhitecturală și estetică deja existente. În acest sens, introducând principii precum sustenabilitatea, incluziunea și estetica, se asigură o continuitate a existenței clădirilor relevante, care primesc funcțiuni noi rezidențiale, de servicii, administrative, turistice sau de petrecere a timpului liber.
Patrimoniul industrial din Chișinău prezintă astăzi elemente singulare edificate până în perioada interbelică, precum Moara Roșie (sfârșitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea), Turnul de apă (sfârșitul secolului al XIX-lea) sau Fostul depou de tramvaie (acum atelierul mecanic de reparaţii al RTEC, construit la începutul sec. al XX-lea). Pe lângă acestea, fondul construit de amploare majoră este constituit din platformele industriale și de logistică edificate în perioada sovietică pe suprafețe ample (Sculeanca, Petricani, Uzinelor, Calea Basarabiei, Tăbăcărie, Albișoara ș.a.m.d.), în zone favorabile din punct de vedere al condițiilor de relief: suprafețe orizontale, proximitatea cursului de apă (râul Bâc sau afluenții săi), proximitatea coridorului de mobilitate majoră rutieră și feroviară. Destinația acestora este diversă, de la alimentație publică și industrie ușoară, până la producția de energie sau gospodărie comunală.
Din punct de vedere al distribuției funcțiunilor interne, ansamblurile industriale prezintă componente similare, prin tronsoane de clădiri destinate activităților administrative (birouri, spații pentru personal – de dimensiuni reduse și adaptate necesităților curente), spații destinate producției pe scară largă (spații deschise de dimensiuni ample, cu cât mai puține elemente structurale interioare, fără compartimentări și cu un iluminat natural propice), clădiri destinate transportului și întreținerii mijloacelor de transport, clădiri-anexă cu rol de depozitare și infrastructuri tehnice și de accesibilitate cu capacitate ridicată. Pe lângă construcțiile propriu-zise, patrimoniul industrial cuprinde și o serie de instalații semnificative, elemente de patrimoniu mobil relevante atât prin prisma capacităților acestora, cât și prin calitățile estetice sau de design industrial.
Din punct de vedere al principiilor constructive utilizate, clădirile din perioada sovietică timpurie prezintă elemente clasiciste (de factură stalinistă), împrumutând detalii specifice ordinelor clasice (pilaștri, coloane, frontonuri, frize, brâuri și cornișe profilate) dar întotdeauna având ca material de bază cărămida sau piatra montată în forme diverse. Clădirile construite în perioada ulterioară, profitând de necesitatea de edificare rapidă, în termen scurt și în parametri optimi, prezintă elemente structurale și de compartimentare din beton prefabricat, în panouri mari sau cadre.
Calitățile estetice sunt în general restrânse la stabilirea unor proporții riguroase ale fațadelor (de cele mai multe ori determinate de raportul plin-gol necesar pentru a asigura condițiile tehnice specifice activităților desfășurate în interior), dar pot prezenta chiar și elemente decorative care marchează accesul principal, cornișele, separarea pe tronsoane sau chiar înzestrează suprafețe libere prin motive repetitive din plăci ceramice. Valoarea estetică a acestora este relativ comparabilă cu a altor arhitecturi din perioada similară, reprezentând aplicarea pe scară largă a principiilor de eficiență în execuție și exploatare.
Revenind la situația actuală, ansamblurile prezentate mai sus prezintă marele avantaj al poziționării favorabile în raport cu zonele de dezvoltare a orașului, accesibilitatea față de punctele majore de interes și existența unor suprafețe ample needificate pe care în unele situații s-a extins deja vegetația spontană. Pe lângă acestea, proximitatea suprafețelor de apă (râul Bâc, afluenții sau lacurile antropice) creează premisele optime pentru inserția unor activități complexe. Strategia de dezvoltare a Municipiului Chișinău, elaborată în 2007, stabilea zonele din proximitatea zonei centrale, dintre centrul istoric și cartierele dinspre Nord, Est și Sud-Est, ca fiind cele mai favorabile pentru inserția de noi funcțiuni economice care să susțină scăderea presiunii pe zona centrală și să aducă vitalitatea economică necesară orașului în perioada de creștere economică. Totuși, lipsa unui cadru legal, a unei culturi urbane favorabile și a unor surse financiare dedicate acestui tip de intervenții, infrastructurile industriale ajung în prezent să fie supuse procesului de restructurare care implică demolarea totală și edificarea unor noi clădiri. În alte situații, aceste ansambluri sunt utilizate temporar de către chiriași pentru depozitare, petrecere a timpului liber (funcțiuni sportive temporare sau chiar alimentație publică) sau spații administrative.
Oportunitățile pentru reconversia clădirilor industriale sunt dependente de deciziile proprietarilor și investitorilor, atât timp cât programele autorităților locale urmăresc doar îndeplinirea parametrilor minimali solicitați de lege pentru noile construcții.
Oportunitățile pentru reconversia clădirilor industriale sunt dependente de deciziile proprietarilor și investitorilor, atât timp cât programele autorităților locale urmăresc doar îndeplinirea parametrilor minimali solicitați de lege pentru noile construcții. În contextul unei circulații dificile a conceptelor la nivel internațional, e de așteptat ca principiile orașului productiv (implicit ale obligației de evaluare a potențialului de reutilizare a clădirilor industriale existente înainte de demolare) să necesite 10-15 ani pentru a fi aplicate ca procedură uzuală. Aceasta presupune ca în primul rând finanțările publice să fie condiționate de reutilizarea clădirilor existente, iar cadrul legal să fie ajustat la recomandări internaționale care încă nu au confirmarea prin normative sau metodologii specifice.
Este de remarcat faptul că Uniunea Europeană, prin premiile Mies van der Rohe și Noul Bauhaus European, și-a propus să premieze proiectele care își asumă responsabilitatea (re)utilizării precaute a mediului construit și implementarea locală a principiilor fundamentale de economie circulară.
Este de așteptat ca aceste exemple să își găsească aplicabilitatea în cadrul normativ european pe măsură ce principiul consumului minim de carbon va deveni obligație și în sectorul construcțiilor, urmând apoi să fie preluate și în legislațiile țărilor care aderă la aceste deziderate. În acest caz, clădirile industriale de pe marile platforme ale Chișinăului vor fi transformate în cadrul ideal pentru orașul productiv, unul care oferă prilejul unei producții nepoluante în proximitatea unor cartiere vii, care aduce împreună vectorii de dezvoltare ai orașului pentru a co-crea și care oferă noilor generații oportunități de dezvoltare personală și profesională similară cu cele care atrag în exterior.
În concluzie, destinul clădirilor industriale este dependent de capacitatea orașului de a deveni un oraș productiv în sensul limitării ciclurilor contemporane de producție și consum, un ideal în sine care presupune dedicare față de valorile contemporane în abordarea mediului construit dar aduce, cu sine, Chișinăul spre obiectivul de oraș cu amprentă de carbon 0 asupra mediului înconjurător, care oferă oportunități pentru dezvoltarea generațiilor și cadrul pentru implicare comunitară în problemele specifice contemporaneității.
Exemple:
Tutun CTC
Exemplu specific pentru perioada sovietică – târzie. Clădirea principală a fabricii prezintă elementele specifice perioadei, marcând zona de acces prin decorațiuni verticale, cornișa printr-un element orizontal în consolă și nivelurile curente prin incizii orizontale ale golurilor de iluminat în masa fațadelor impunătoare din diafragme de beton armat.
CET-1
Elementele specifice clădirilor industriale de factură sovietică, cu decorațiuni clasiciste specifice, realizate în stil eclectic pentru a crește calitatea estetică a fațadele clădirilor administrative.
Fabrica de prelucrare a pielii
Pentru corpul administrativ, elementele specifice clădirilor industriale de factură sovietică, cu decorațiuni clasiciste specifice, realizate în stil eclectic pentru a crește calitatea estetică a fațadele clădirilor administrative. Pentru spațiile de producție sunt utilizate placaje din ceramică de fațadă, cu modele în zona superioară a acesteia.
Uzina ABA-1 Albișoara
Pentru clădirile administrative și de producție este de remarcat utilizarea placajelor din ceramică în tratarea fațadelor, cu modele în zona superioară a acestora, dar și tratarea cornișelor cu elemente geometrice decorative din beton-armat. Fotografia 11 prezintă relația între Biserica Sf. Constantin și Elena (specifică Chișinăului pre-imperial) și clădirile industriale din albia Bâcului.
Autor: Mihai Danciu, arhitect UrbanLab.
Sursă poze: Andrei Rabei.
*Acest material a fost realizat cu sprijinul European Endowment for Democracy (EED). Conținutul acestuia nu reflectă opinia oficială a EED. Responsabilitatea pentru informațiile și opiniile exprimate în această publicație aparține în întregime autorilor și participanților.
Publicat de Patricia Mihaila
